SINGUR NOAPTEA. Se văd de aici luminile câtorva oraşe, sunt înconjurat de o sumedenie de muşuroaie de luminiţe. Oamenii s-au înmulţit şi în aşezările lor se presupune că fiecare evoluează, luptă trup şi suflet pentru binefacerile „civilizaţiei”, are, fiecare, ţel în viaţă: spre diferenţă de înţelepciunea furnicilor, truda lor individuală frizează aproape nimicul care are, şi el, o durată de timp ridicolă.
Totuşi, fiecare noapte de aici nu egalează grozăvia celei ce urmează. Atâta înfricoşare conţin nopţile viitorului încât până şi călăul meu devine o fiinţă tandră, încât mocirla umană este preferabilă acestor stări de graţie. Întrebaţi-mă dacă rezist acestor frici care mă fac mai umil decât chiar firul de iarbă. Voi răspunde cu sinceritate că da: între iubire şi întuneric nu există nici o relaţie, forţa prin care aceste două cuvinte au fost asociate este incorectă – ele fug unul de altul precum magneţii de semn identic.
NOAPTE BUNĂ. Într-o zi, pe munte a poposit o echipă de muncitori şi s-a apucat de spart stâncile cu târnăcopul, pickamerul, lopata. De la înălţimea aşezământului meu le urmăream truda îndârjită, încercarea de-a supune cu orice preţ echilibrul natural. Bieţi neştiutori! Piatra se opunea furioasă, curentul electric folosit în scopuri atât de ciudate cum ar fi să te baţi cu pietrele munţilor risca să depăşească limita fondurilor investite. Ei nu cedau, asudau zilnic iar noaptea tremurau de frig într-un cort verde.
Odată, careva a zis: „Cât s-a chinuit muntele ăsta să-şi aşeze pietrele astfel iar noi le stricăm”. Am crezut un moment că lucrurile se vor schimba, oamenii aceia vor înţelege inutilitatea muncii lor şi vor pleca. N-a fost aşa iar într-o noapte cu tunete şi fulgere, unul din ei, care înjura mult, aproape că a fost electrocutat de un trăsnet ce s-a prelins, cu un bubuit înfricoşător, pe băţul metalic al cortului. Evenimentul a fost însă repede uitat, continua săparea a trei gropi ce urmau să fie baza unui pilon pentru primirea şi transmiterea semnalelor radio-TV. Iată unde a fost îngropat limbajul Universului, unde s-au betonat pentru totdeauna puterile divine folosite de primii oameni ai lui Dumnezeu: pe vârfurile munţilor care n-ar fi trebuit sabotaţi ci binecuvântaţi de crucea lui Isus.
NOAPTE RECE. Bărbatul n-ar trebui despărţit sub nici un motiv de femeia lui. Unul din muncitori poartă cu el o interesantă încărcătură spirituală şi un dor năprasnic de o femeie. În general tace, intervine rar în discuţiile celorlalţi şi aproape că-l deplâng, aşa cum se zbate în interiorul trupului obosit căruia nu-i prea acordă atenţie.
Într-o seară, pe când stătea şi bea ceai singur în faţa focului, i-am trimis nişte pasaje din Ecclesiast, doar atât am putut face pentru el de la înălţimea schingiuirii mele. Îmi este limpede că, de-ar mai avea oamenii cui se adresa, de data asta ar pune corect întrebările.
Gânditor, muncitorul acela a scos Biblia dintr-o geantă ponosită şi a citit:
„Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe cari le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nimic nu este trainic sub soare (…).
Am ajuns acolo că m-a apucat o mare desnădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare.
Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău.
Căci, drept vorbind, ce folos are omul din munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?
Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea nu are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.
Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.
Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără EL?
Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grija să strângă şi s-adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.”
NOAPTEA, DUPĂ TRECEREA CĂLĂULUI. Uitaţi-vă la România asta, oameni din alte părţi, uitaţi-vă cum se târăşte, lovită şi scuipată atât de nomenclatura bunăstării materiale occidentale cât şi de cea internă, mai arţăgoasă şi mai feudală ca niciodată. Uitaţi-vă bine cum s-au stins artiştii ei cei mai puri – neştiind care le este rostul. Aceşti profeţi rataţi merită conservaţi sub cupole de sticlă spre veşnică aducere aminte. Spre diferenţă de mine, încarceratul pe acest munte, ei nu s-au lăsat devoraţi de incredibilul spaţiu care stă între Dumnezeu şi om. Au murit şi mor încă fără a permite descinderea Înaltului în trupurile lor frumos construite. Confuzi, nedumeriţi, neînţelegând ce caută pe lume şi de ce sunt – neapărat – artişti, aşa se duc.
Acest lucru se întâmplă la nivel mondial numai că aici, în ţara întinsă la poalele muntelui meu, tulburarea e mai dramatică şi mai irezolvabilă ca oriunde.
NOAPTE CU STELE PUŢINE. Muncitorii de jos fac foc în fiecare seară. O furtună violentă a scos din rădăcini brazii acestor înălţimi iar ei s-au grăbit să-i taie aşa verzi cum erau, în ideea că lemnul verde păstrează cărbunii aprinşi până dimineaţa. Nici unul nu sesizează lacrimile de răşină care se aprinde şi strigă – în limba ei – că rădăcinile copacului mai aveau putere să-şi reechilibreze ţinuta.
Pentru a limpezi situaţia, afirm că Omul n-are nevoie de foc, de apă, de pământ sau de aer, de toate utilităţile civilizaţionare derivate din acestea: Omul este altceva, este atitudinea supremă a liniilor de forţă ale iubirii iar asta face din expresivitatea lui trupească doar punctul material în care ele se întâlnesc.
Dacă aş fi ascultat cu atenţie şi s-ar pune preţ pe ceea ce spun, şi-ar întoarce şi Pământul faţa spre specia aceasta debusolată, spre neliniştiţii aceştia pentru care zboară avioane şi pentru care tace energia nucleară. Dovediţi-mi că mint.
NOAPTE CU PLOAIE. Toţi oamenii sunt făcuţi din cuvinte, sunt transportorii unor sunete excentrice; spun excentrice pentru că rezultatul sunetelor emise nu este decât în mică măsură depozitarul intenţiei iniţiale. Celălalt, destinatarul, aude ceea ce vrea sau ceea ce îi convine.
Muncitorul acela, de pildă: ştiind că soţia lui va veni pe munte, a făcut 30 de kilometri în 4 ore, pe un traseu măturat de ploaie şi vânt puternic. Iată partea a doua, reversul medaliei, m-am gândit, ştiind că Mănăstirea Argeşului a supravieţuit datorită ideii de Ană, datorită acestui aparent ciudat şi neomenesc reper.
