Ca o poveste

-A cui eşti tu, maică?
-Nepoata lu’ Dobre Ştefan.
Dobre Ştefan era pentru mine mai simplu: tăiţă. Cu măiţa însă e altă poveste. Ea mi-a umplut copilăria de poveşti şi pilde, pentru fiecare lucru bun sau rău pe care-l făceam avea un cuvânt de spus. Şi cum mai stăteam noi, nepoţii ei, să o ascultăm…
Fratele meu, eu şi cei doi verişori, toţi mai mici decât mine, ăştia eram noi. Ei trei şi-au facut repede o gaşcă (din prima zi în care au auzit cuvântul ăsta), iar eu eram inamicul, pe unde mă prindeau aruncau cu ceva după mine. Ce mai tura-vura, eram încolţită în aşa hal încât nici măcar măiţa nu mă putea scăpa de ei. La început i-am urât apoi mi-am dat seama că dacă vrei să scapi de duşman trebuie să te dai de partea lui, aşa ca mi-am spus că trebuie să mă fac băiat. Aş fi dat orice să fiu băiat.
„Doamne, dacă mă faci băiat promit să nu mai fiu rea, să nu o mai supăr pe măiţa şi pe mami, promit că nu mai rup strugurii verzi din vie şi nu mai stau la pândă să văd când se coace zmeura să o mananc repede până nu vin ei.”
Dumnezeu cu pacea şi eu tot fată eram.
Măiţa mea (maica Melania) era persoana în braţele căreia fugeam mereu, o femeie albită de anii care poposiseră pe faţa ei, marunţică la trup, cu o voinţă de neînvins, cu sufletul bun ca pâinea caldă pe care o cocea în cuptor, trecută prin război (şi prin alt fel de războaie).
-Ştefane, mâine aducem războiul în casă.
„Ăsta e sfârşitul Doamne şi eu fată o să mor”. Am dat fuga să văd de e vreun razboi pe-afară.
-Măiţă, ce razboi? Că s-a terminat demult.
-Războiul de ţesut macate. Daca ai avut răbdare să torci lâna, poate o să ai rabdare să înveţi să ţeşi, că după ce mor eu nimeni n-o să se mai atingă de război.
Eram prea mică, n-am reuşit să ţes, dar mi se părea o vrăjitorie.
Măiţa mea era un fel de vrăjitoare, toate vecinele mai tinere veneau să le spună când o să se mărite. Ea le cerea o ţiglă de casă şi o lingură de lemn neîncepute pe care le punea în cuptor. Eu stăteam pe lângă foc să văd ce zice cuptorul ăla, dar am băgat de seamă că pe mine nu mă cunoştea, nu-mi zicea nimic. Boabele de porumb erau specialitatea ei, am văzut eu cum le-a întins o dată pe scară şi nu ştiu ce le-a făcut că apoi a zis: Ştefane, ăia care ne-au furat vaca o să-i dea drumul, du-te deschide-i poarta că vine acasă. Şi aşa a fost.
Luând în calcul toate acestea i-am spus că cea mai mare dorinţă a mea e să fiu baiat şi apoi mă fac cuminte şi nu mai vreau nimic.
-Ieri parcă vroiai servitori, azi vrei să fii baiat, mâine numai bunul Dumnezeu ştie ce mai vrei. Fii mulţumită cu ce eşti, o sa-ţi fie mult mai bine.
Dar eu nu şi nu. Trebuia să o conving.
-Tu eşti vrăjitoare, tu sigur poţi să mă ajuţi.
-Copila mea, eu sunt o femeie bătrână, mai ştiu câte ceva, dar nu pot să schimb vrerea lui Dumnezeu.
Seara măiţa încălzea apă pe sobă şi ne spăla pe toţi în lighean. Cum îi venea unuia rândul începeam să ne văităm: Măiţă, mi-e frig, mi s-a făcut pielea de găină. Păi când te-ai tăvălit în curte nu te-ai gandit că o să-ţi fie frig? Cu mine în casă nu dormiţi aşa, vorbiţi cu porcii să vă primească ei, da’ şi ăia sunt mai curaţi ca voi.
Veceul din fundu’ curţii îşi are partea lui de amintire. Că mai auzeai câteodată pe câte unu strigând de acolo: bă, aduceţi-mi şi mie nişte hârtie (că pe acolo umblau şobolani şi măiţa nu lăsa hârtia, trebuia să nu uiţi să ţi-o iei). Răspunsul era pe măsură: păi ce sunt eu, sluga ta? Sunt destui coceni pe acolo. Ca mai apoi, nu conta că era la capu’ satului sau dormea, măiţa mea se ducea la amărâtu’ din veceu să-l salveze.
După o vreme au reînceput divergenţele cu gaşca. Într-o noapte măiţa m-a trezit, era agitată. M-a rugat să mă îmbrac să mergem la gradină în vale că a plouat şi apa a rupt digul, se inunda grădina. Pe drum, cu o voce mică şi orbecăind prin întuneric, încercând să îmi şterg faţa de somn şi stropi, am rugat-o din nou să mă ajute.
-Dacă îţi doreşti acest lucru cu adevărat, atunci, într-o zi după ploaie, când o să vezi curcubeul într-o baltă de pe şosea, te pui în genunchi, mergi până la balta aia şi Îl rogi pe Dumnezeu să te facă băiat. Asta e între tine şi El, eu nu am nici o putere.
Eram fericită, ştiam că o să reuşesc, doar îmi spusese măiţa că dacă Îl rog…
Mă şi imaginam: un baieţel de 7 ani (trebuia să îmi tai părul, dar asta nu era o problemă), apoi să îmi arunc toate fustiţele, să imi fac rost de un bici cum avea şi frate-miu şi multe altele, dar astea erau clar pe primul loc.
M-am trezit într-o dimineaţă, toată noaptea plouase, erau o mulţime de bălţi numai bune de transformat feţite în băieţei. Hehe, asta era ziua mea. M-am aşezat lângă o baltă şi am aşteptat să văd curcubeul. Degeaba.
-Nu mai sta în stradă că te calcă maşinile. Mai bine ia-l pe Cornel şi mergeţi să vedeţi daca mai e vaca priponită pe câmp, poate iar îi trece vreunuia prin cap sa o ia.
Cornel avea o dambla, cum ieşea de pe poartă îşi dădea chiloţii jos, zicea că îi e cald. Matuşa-mea când îl vedea îi venea să-şi ia câmpii. Într-o zi m-am gândit eu să fac un bine, să-l dezvăţ de despuiat aşa că l-am lăsat să se dezbrace şi apoi l-am împins cu fundul într-o tufă de mărăcini. Nu vă spun ce viteză a avut până la grădină şi apoi ce ţepi i-a scos măiţa, că doar era mic şi nu ştia cum să cadă. Şi nu vă mai spun ce plan a aplicat gaşca pentru pedepsirea mea.
Departe mai era câmpul asta, dar nu aveam ce face. Aşa că mi-am luat verişorul mai mic de mână şi am plecat, aveam de mers cam un kilometru. Când am ieşit din sat mi-a tresărit inima. Pe şosea, la câţiva paşi, se întindea o frumoasă baltă în care soarele pusese un curcubeu (văru’ meu zicea că sunt urme de motorină, dar cine-l crede pe el? că doar eu sunt mai mare şi ştiu mai bine). I-am spus să se duca pe câmp, vin şi eu imediat, am numai puţină treabă. Am aşteptat să plece, m-am uitat după el până când s-a pierdut între ierburi, să fiu sigură că nu mă spionează şi îmi strică apele (în cazul meu balta). M-am pus în genunchi şi mi-am împreunat mâinile (aşa cum văzusem eu în icoane că stau sfinţii). Mi-am fixat bine ţinta şi cu faţa spre cer, deşi mă cam orbea soarele, am pornit spre fericire.
-Doamne, fă-mă Doamne băiat şi nu mai fac aia, aia, aia.
Am simţit că mi s-au udat genunchii şi parcă m-a atins ceva. Am închis ochii: asta e, am reuşit. Şi repede mi-am dus mâna la pantaloni să văd. Stupoare, nu-mi crescuse nimic. Poate că mai durează, să mai stau puţin, că astea nu se fac aşa repede, doar îi trebuie lui Dumnezeu nouă luni…aaa, sper că nu trebuie să stau în balta asta nouă luni că deja mi-e frig la genunchi. Am aşteptat o vreme. Nimic.
M-am ridicat furioasă. Eu chiar crezusem, chiar crezusem…
Am început să plâng.
-Ce ai? Ai căzut? Să vezi când o să vadă măiţa pantalonii plini de motorină şi uzi.
-Taci prostule, ce ştii tu? Ce-ţi pasă ţie? Tu eşti băiat!
…
-Măiţa, măiţa, Corina a căzut în baltă. Hihi
-Deci nu te-ai lăsat.
-De ce nu m-a ascultat Dumnezeu? Ai spus că dacă mă rog El mă ascultă, eu m-am rugat tare, tare şi el n-a făcut nimic.
-Cred ca a avut lucruri mai importante de făcut.
-Tu râzi de mine acum.
Mă simţeam învinsă, nu reuşisem, aveam însă o experienţă cu Dumnezeu, numai eu cu el, poate data viitoare…, mă gândeam că poate am greşit undeva. Oricum trebuia sa plec înapoi la oraş, începea şcoala.
Au trecut anii şi nu am uitat cât de mult mi-am dorit să fiu altceva decât ceea ce sunt, dar am crescut şi mi-am dat seama că sunt fetiţă şi că e bine şi aşa. Diversele mele încercări de a fi baieţoasă au eşuat la 12 ani când m-a ţinut de mână primul baiat şi mi-a dus ghiozdanul până acasă. Până la urmă ai nişte avantaje, gândeam.
…
Aşteptam mereu vacanţele, să mă pot întoarce la măiţa.
Erau seri când mă rugam de ea:
-Măiţă, mai zi-mi cum eram când eram mică.
-Parcă acu’ tare mare eşti.
-Hai mă măiţă, de când aveam 3 ani.
-Aaa, când aveai 3 ani erai tare nazdravană. Te-a lasat mami-ta aici o vreme, că aparuse şi frate-tu şi trebuia să aibă cineva grijă de tine.
-Si ce făceam? Ce făceam?
-Erai tare rea. Nu mâncai nimic, trebuia să te ameninţăm cu o blană de lup să mănânci: Corina, mănâncă altfel aducem lupul; Mănânc, mănânc; Şi tot aşa până terminai de mâncat. Şi urlai când te apucat bâzdâgăniile, urlai de ne ştia tot satul.
-Da’ de ce?
-Pai eu de unde să ştiu, că am aşteptat să te faci mare să-mi spui ce aveai, da’ văd că acu’ te faci că nu-ţi aduci aminte.
-Păi nu-mi aduc…
-Nici ce-ai făcut cu pisicii?
-Care pisici?
-A fătat o data mâţa, a doua oară anu’ ăla. Şi ţineam pisicii în şopru, să nu-i mănânce mârtanii. Şi atâta te jucai cu ei…Până într-o zi când au dispărut. Te-am întrebat ce-ai făcut cu ei şi mi-ai răspuns că aveau nişte gongi care mişcau şi că i-ai spălat. Unde i-ai spălat? M-ai dus în grajd unde aveam căldarea cu strat, pisici erau morţi. Da tu erai tare mândră că nu mai mişca nici un purice pe ei, de! Cum era să mai mişte, că nimeni n-ar mişca după o baie în sodă caustică.
-Aşa am facut?
-Da. Aveam o dată o cloţă pe ouă de raţă. Şi te-am lăsat singură acasă, noi ne-am dus la prăşit porumbul. Când am venit acasă te-am găsit dormind şi lângă tine toate răţuştele aliniate cu gâtu’ sucit.
-Corina, scoal’. Ce-ai făcut cu raţele?
-Le-am pus să doarmă cu mine.
-N-am şi eu în bătătură o cloţă care să te ciocăne. Să văd ce-o să-i spui lu’ moaşe-ta Geta, că ale ei erau.
-Măi măiţă, am impresia că mie nu îmi plăceau animalele când eram mică.
-Ba eu zic că îţi plăceau prea mult, că prea le strângeai în braţe pe toate, le strângeai de le ieşea sufletul.
……
Când am avut 14 ani măiţa mea s-a îmbolnăvit rău. Începuse şcoala deja, dar mami ne-a dus în sat. Măiţa era întinsă pe pat şi nu vorbea de 9 zile. Şi-acum mi se strânge inima când mă gândesc la ziua aceea. Am intrat în camera ei, stăteau acolo multe femei de prin sat, rude şi vecine. M-am dus la patul ei şi o strigam printre hohote de plâns:
-Măiţa mea, măiţa mea.
Imagini cu ea mi se perindau prin faţa ochilor înceţoşati de lacrimi. Si cum spunea ea tot timpul: moartea pe unde’o umbla, de pe mine nu m-o lua?
A deschis ochii şi m-a privit. Mi-a făcut semn. Mi-am apropiat urechea de buzele ei arse.
-Ţii minte când ai vrut să fii băiat? Să nu te superi pe Dumnezeu, eu m-am rugat să rămâi aşa, eşti singura mea nepoată. Tu ai fost lumina ochilor mei. Să nu te sperii dacă o să mă vezi vreodată.
-Cum să mă sperii măiţa? Că doar eu vreau să te văd toată viaţa.
A cerut apă. Lumea a crezut că o să îşi revină, nu băuse nimic de când căzuse la pat.
Noaptea, din cauza că toate rudele noastre erau acolo, m-au trimis să dorm la o vecină. Geamul ei dădea spre stradă, se auzeau maşinile cum trec. La 5 dimineaţa m-am trezit brusc, am auzit-o pe matuşa mea ţipând. Am ştiut că a murit.
Pe pereţii din camera în care stăteam erau icoane. Una dintre ele s-a luminat, mult timp după aceea m-am întrebat dacă nu cumva a trecut o maşină pe drum şi erau doar faruri. Dar ştiu, aşa cum ştiam şi atunci că pe stradă nu trecuse nimic. M-am speriat.
-Ştiu ca eşti tu, măiţa mea dragă. Mi-e frică, du-te te rog înapoi!
Mi-am pus plapuma în cap. Am stat o vreme plângând, apoi m-am dezvelit. Camera era scufundată în întuneric, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Mi-a părut rau atunci că am gonit-o, îmi pare rău şi acum. În acel moment am retrăit o seară de vară când încuind bucătăria de vară şi stingând toate becurile, am auzit o pasăre care şi-a luat zborul de pe acoperiş.
-E Olimpia, a venit pe la mine.
-Maica Olimpia e moarta măiţă.
-Aşa e, dar şase săptămâni mai stă sufletul omului pe pământ şi se duce la toţi pe care i-a iubit şi i-a urât.
-Şi nu ţi-e frică de ea?
-Sufletul nu poate să-ti facă nici un rău, să nu uiţi asta, nici măcar al tău.
…
Am visat-o mult timp dupa aceea, iar acum…încă o mai strig şi aştept să vină pasărea aceea în haine de noapte la mine.
Cu Dumnezeu m-am împăcat mai târziu.