gândul despre tristeţea noastră
mi s-a oprit la tine pe noptieră
acolo unde zace un vraf de cărţi
care mai de care aventură
către un sud calcinat
unde aşa-i o să ne-ngropăm şi noi
oasele cândva
un fel numai al tău de optimism
se revarsă peste realitatea mea lugubră
şi o spală cu grijă
pe picioare
moşii de vară bagă la ciorap
ochii lor taie lumina
în bucăţi modificate genetic
după Chipul şi Asemănarea Lui
însă mult mai tristă
decât mi-ai descris tu
atunci când stăteam în genunchi
în faţa Mării
aşteptănd să răsară Lumina
tristeţea
Cam un pic din de toate, însă poemul ăsta Margo m-a fascinat… şi mi-a adus aminte, sincer, de moşii de vară de care era cât pe ce să uit, nu ştiu care a fost intenţia ta dar poate tocmai această stare întrebătoare care m-a făcut să recitesc poemul de trei ori şi să zic aşa… bravos.