inspir
fără regrete
mult prea pierdut
în mine
şi de tine
sleit de lupte
stau protejat de un pustiu
alături de viaţă
încă
din mână înspre tine fac a toamnă
undeva
dintre visele mele
zâmbeşti ezitând ciclic
o afirmaţie
e linişte şi tac
expir
O viziune poetică destul de interesantă, oare mi se pare mie doar că tu ai aşa, un fel de reţinere nejustificată de a ‘dezvolta’ mai mult ideea poetică? Pentru că acest stil minimalist nu cred că ţi se potriveşte, cel puţin nu acum, poate mai târziu când vei fi extras esenţa tare din cuvinte.
Despre ‘alăturea’ nu ştiu ce să zic, e arhaism, e regionalism, e o greşeală, eu aş prefera ‘alături’.
Andu, mulţumesc frumos pentru lectură şi comentariul atent; am corectat.