Totul devenise pustiu şi străin. Oficial, sezonul estival se încheiase de câteva zile, în hotel locuiau numai ei doi la primul etaj, într-o cameră cu vederea spre mare. La parterul clădirii mai funcţiona încă barul, dar numai pe timp de zi. Orchestra plecase lăsând pianul acoperit cu o husă, în spatele unei cortine de catifea albastră ce delimita scena de peretele lateral formând un separeu pentru membrii formaţiei.
Fără să primească nici o comandă, barmanul aduse la masa din colţ a celor doi, ceaiul verde pe care-l serveau împreună în fiecare dimineaţă.
-Ok. Mulţumim Max, este suficient atât, îi spuse bărbatul înclinând capul în semn de mulţumire.
În bar erau doar ei şi barmanul care începuse să-şi facă inventarul. Afară ploua mărunt încă de cu seara şi pe alei se formaseră bălţi răzleţe. Furtuna încetase de mult, pe mare era încă hulă.
Femeia de la masă era înaltă, destul de drăguţă, cu părul negru prins, într-un anume fel, la spate, încât îi punea în evidenţă curbura largă a sprâncenelor subţiri, puţin încruntate. Purta o fustă de ginşi mov peste pulpele groase; o bluză înflorată din mătase vegetală îi acoperea pieptul puţin cam plat. În picioare, teneşii roz cu şireturi albe băteau un ritm numai de ea ştiut. Îşi servi ceaiul mai repede ca de obicei şi acum privea spre Cezar fără să-l vadă.
- Ai terminat, te grăbeşti cumva? întrebă bărbatul.
- Da, trebuie să trec pe la agenţie să-mi iau portofoliul de practică, caracterizarea şi să le pup pe fete. A fost un stagiu minunat; cred că mi-ar fi plăcut mai mult să fiu ghid decât „profă de engleză”.
- Te-ai mai gândit la propunerea mea, ce ai de gând să faci, Julia? interveni Cezar, vădit curios, scoţându-şi ochelarii de pe nas.
- Mă tot gândesc de două zile, nu am luat o decizie finală, îmi mai acorzi un răgaz? Am să te sun azi, promise femeia într-un final, iritată de insistenţele bărbatului.
- Desigur, am de ales o altă variantă? conchide el zâmbind.
- Mă frământ mult din cauza ta, continuă Cezar pe un ton grav, mi se pare că te-au părăsit ambiţiile de anul trecut, că nu mai ai nicio ţintă clar definită…
- Asta este tot? Te-aş ruga să încetezi, zise ea.
- Da, este tot. Mă mai iubeşti? insistă el, cerşind un răspuns care nu avea să vină niciodată.
Îi luă mâna stângă în mâinile ei bronzate şi rămaseră aşa, privindu-se, fără să spună niciunul nimic, câteva minute bune.
- Îmi dai voie să te ajut cu bagajul? De ce nu vrei să te conduc la gară, totuşi?
- Te rog insistent să rămâi aici, ieri îmi recomandai să merg la sală, aşa că puţină mişcare pe jos îmi va face bine. Am glumit, să nu pui bot! Știi foarte bine cât mă deprimă despărţirile, şi apoi, tu eşti foarte ocupat în această perioadă.
Femeia se ridică de la masă, îl sărută pe frunte, îşi luă cu mâna dreaptă geanta roşie de voiaj aşezată de el, lângă masă, îl salută pe Max şi ieşi afară pe alee. Ploaia se oprise. Se putea ghici cu uşurinţă unde era soarele, chiar dacă nori vineţii acopereau în totalitate cerul. Gândul că nu mai era nevoie de umbrelă o făcu să zâmbească discret. Se îndreptă spre agenţia de turism amplasată într-un modul din aluminiu şi sticlă, din mijlocul unui părculeţ, la maximum cincizeci de metri distanţă de hotelul „Comandor” în care fusese cazată, unde Cezar era administrator de doi ani de zile.
Bărbatul o urmări cu privirea prin vitrina barului cum se depărtează fără să întoarcă o clipă capul înapoi şi suspină înăbuşit cum nu o mai făcuse demult.
Bolnav de spleen şi fără nici un chef de muncă, urcă în camera pustie, se întinse îmbrăcat pe pat şi alese să asculte CD-ul pe care ea i-l făcuse cadou anul trecut, la o săptămână după ce s-au cunoscut. Lenjeria de pat păstra încă parfumul ei. Nu credea că va mai putea rezista încă o iarnă şi o primăvară fără Julia şi-apoi, ea va termina masterul anul acesta. Ce se va întâmpla cu ei?… Era destul de obosit. Aţipi. După câteva minute îi sună telefonul. Era Alex, şeful lui.
- Salut! Cezar, te rog să-ţi faci timp să treci pe la sediu azi sau mâine, să-ţi întocmească fetele de la resurse umane un nou act adiţional la contractul de muncă, cel existent, expiră începând cu data de întâi a lunii viitoare. A, bun, mai departe, va trebui să negociem şi noul tău salariu, bătrâne. Toată lumea a fost mulţumită de prestaţia ta de până acum. Să nu te sperii, fişa postului rămâne neschimbată! Hai că trebuie să închid acum, mă caută cineva pentru nişte contracte. Vorbim când vii aici. Cele bune!
Cezar închise telefonul şi ascultă în continuare melodiile de care nu se putea plictisi niciodată. Îi pierise somnul, îi trecuse oboseala, încercă să citească ceva, dar nu reuşi să se concentreze îndeajuns aşa că renunţă repede la idee. Nu putea să-şi şteargă din memorie privirea Juliei din momentul plecării. Avea ceva straniu care-l determina să-şi facă tot felul de scenarii. Încercă să alunge angoasa spunându-şi că peste o săptămână îşi va lua concediu şi se va duce la ea să se lămurească împreună şi să decidă cum vor proceda în viitor. Se hotărî să aştepte telefonul ei după ce va fi ajunsă în tren ori acasă.
Timpul trecea din ce în ce mai greu, noaptea pustie şi decolorată îi umpluse până la refuz camera. Era atâta linişte şi singurătate că până şi morţii l-ar fi invidiat şi iar fi cerut să-i cazeze în hotelul lui.
Aşteptarea asta îl ucidea. Îi era frig. Telefonul îl făcu să tresară din adâncimea gândurilor lui. Era ea.
- Bună, eşti OK? întrebă el.
- Sunt căsătorită, Cezar, am familie şi un fiu de trei ani la care ţin foarte mult. Înţelege că nu pot să te înfiez şi să te ţin lângă mine. Îţi mulţumesc pentru tot, fără tine mi-ar fi fost un pic mai greu.
Un fior rece îi trecu pe şira spinării; îşi simţea inima bătând în tâmple din ce în ce mai tare. O întristare îngrozitoare îl strivea ca suflul unei explozii. Moartea i se părea un lucru total neînsemnat.
Era în tren, singură printre oameni, purtată de vagon spre un alt rost. Cezar închise telefonul fără să-i mai spună că o iubeşte. Nici nu ar fi avut cum, gura îi era uscată şi respiraţia rară. Acum, toate micile nelămuriri şi întrebări rămase suspendate cândva îşi găsiră instantaneu răspunsuri simple şi logice, dar se născuse altele. Nu ştia când s-a rătăcit. Cum de şi-a putut lăsa viaţa dominată de aparenţe? Era victimă sau trădător?
În dimineaţa mohorâtă şi zdrenţuită, ploaia măruntă şi deasă îl găsi în pat cu ochii pironiţi în tavan. Se hotărî să meargă la sediu şi pregăti mapa cu cele câteva documente scoase din seiful de sub birou. Îşi luă umbrela de pe cuier, cheile maşinii, se inspectă în oglindă câteva secunde (arăta ca naiba…) şi ieşi din cameră. Mergând spre parcare văzu în vitrina agenţiei de voiaj un mic afiş spălăcit de soare ce promitea vacanţe de neuitat în „Parisul Estului”: Shanghai. Intră.
Avusese noroc, după cum i-a spus şi Ingrid, blonda de la agenţie, peste trei ore decola spre o altă lume, în care soarele apunea chiar atunci iar el se pregătea să-i iasă în întâmpinare. Cine şi-ar fi închipuit ieri că Cezar, utecistul ratat, îşi va trăi restul vieţii în comunism, unde, poate la un moment dat, i se va face dor să cunoască de la început o femeie?
