Azi -noapte, foarte aproape de trecerea dinspre vineri spre sâmbătă, echipa de intervenţie primi o nouă misiune, băieţii ştiau că vor acţiona şi atât, fără alte detalii legate de oră sau locaţie pentru a se evita „scurgerile”, mai ales că totul era o chestiune de secunde. Secunde!
Nu punea nimeni întrebări, ordinele scurte date imediat după alarmă erau acum executate fără nicio abatere, ca la antrenamentele săptămânale.
Liviu, cel mai nou membru luptător al echipei şi Rex, un ciobănesc alsacian de trei ani, îşi ocupară locurile din dubă în aşteptarea semnalului de pornire a coloanei auto. Era la prima lui misiune la care participa; emoţionat îi privea pe ceilalţi membri cum acţionau ca un mecanism de ceasornic, profesionişti rutinaţi în zeci sau chiar sute de acţiuni de acest gen. Până acum le ascultase multora dintre ei poveştile cu aventuri pline de suspans din lupta cu „băieţii răi”, pentru că meseria nu se învaţă numai din manuale şi regulamente, ci mai ales din practică, după cum le spusese şefu’ cel mare la bilanţul unei inspecţii. Era mândru că are asemenea camarazi şi se simţea în siguranţă în mijlocul lor, îi urmărea din priviri cum se mişcau îmbrăcaţi în echipamentul negru şi aştepta cu nerăbdare clipa când va fi în apropierea „ţintei” alături de „mascaţi”.
Provenea tot din structurile poliţiei, absolvise scoala de agenţi cu ceva vreme în urmă, era tânăr, dornic de a întrona legea si ordinea publică, cu o solidă pregătire teoretică şi fizică şi cu ceva experienţă: mai participase la o acţiune internaţională, dacă poate fi numită aşa, unde se achitase cu succes de misiunea primită. Pe scurt, o companie de monitorizare prin GPS, din străinătate anunţase că pe raza postului său de poliţie se află un autoturism furat în valoare de aproape o sută de mii de euro. Și-a luat bicicleta din dotare şi până să ajungă cei de la furturi auto de la judeţ, a reţinut limuzina care era staţionată în satul alăturat, la douăzeci de kilometri distanţă.
A fost felicitat, dar nu asta îl încălzea pe el, era mulţumit că bunul care fusese furat a putut fi recuperat şi înapoiat în bună stare păgubaşului, iar el contribuise la această acţiune. E drept, că unii şefi au cam râs de el că nu putuse vorbi la telefon cu cei de la judeţ, gâfâia aşa de tare că toţi au crezut că l-au bătut hoţii sau că-şi dă duhul fără să ştie că, de fapt, el abia mai putea pedala pe bicicleta din dotare şi mai avea de mers până la locul faptei cam cinci kilometri.
Aici nu are funcţie mare, este căţelar, dar asta contează deocamdată mai puţin, face parte din DPIR, mai mult nu-şi doreşte. Cu Rex se înţelegea bine la instrucţie, dar acum simţea în podul palmei cum părul zburlit al câinelui se împotrivea parcă mângâielilor stăpânului care dorea să-l liniştească.
Când uşa dubei se inchise, toate locurile erau ocupate, girofarul pornit şi în difuzor se auzi comanda de plecare. Șefu’ le dăduse de înţeles că aveau destul de mers, aşa că îşi scoase casca şi cagula şi le aşeză pe genunchi chiar dacă Coltul Python 357 Magnum – 38 Special, cum îi plăcea mereu să pronunţe denumirea completă, când era întrebat, îl incomoda un pic, acum.
* * *
După o primă lovitură bine plasată, clanţa uşii de la intrare cedă şi uşa se izbi de perete. Un miros înţepător îi făcu pe mascaţi să strâmbe din nas şi să înjure.
- Poliţia, culcat, toată lumea culcat! Faţa la podea şi mâinile la ceafă! Nu mişcă nimeni!
În casă au găsit un ţigan cam la juma’ de secol, care fuse imediat încătuşat, Selena, piranda ţiganului, fii-sa, noră-sa cu puradeii şi soră-sa. Muierile au dat să ţipe dar de spaimă au amuţit şi ascultau ce citea şefu’ din mandatul de percheziţie. În final intrebă:
- Ceilalţi bărbaţi unde-s?
- Nu mai este nimerica în acasă, Tarzan s-a uşchit până-n Paris că are o datorie de luat de la un văr cam dilimandros. Asta-i adevărul care curge dupe gura lu’ mandea. Răspunse ţiganu’ convingător.
- Deţii arme albe, arme de foc şi muniţie fără autorizaţie, alcool sau ţigări netimbrate?
- Nu deţiu domnu’ comandant, trăi-ţi-ar toată familia lu’ matale. Am şi io două, trei topoare ca tot omu’ gospodar, mai am în beci nişte ţuică şi ceva ţigări pentru parastasu’ lu’ soacră-mea. Asta-i adevăru’ în toată goliciunea lui, să mor io!
- Din ce bani v-aţi construit casa ăsta? Da’ BMW-ul de unde-i?
- Am muncit dă toati lângă Napoli, cu toată famelia până acu’ vreo doi ani, cu banii făcuţi acolo săltai şi io palat cum are toati neamurili mele. Ne-am lăsat de oţii, acu’ muncim şefu’! Selena, nevastă-mea ghiceşte pă-n vecini şi mai capătă câte-o zburătoare, io lucrez noaptea la un român privatizat, îs paznic şi de luna trecută mai avem o moştenire de la soacră-mea. BMW-ul nu-i al meu, mânca-ţi-aş, este a lu’ Tarzan, fi-miu, nu-i ciordit, l-a primit cadou de la patronu’ lui din Italia, are şi martori!
- Seleno, ştii că vrăjitoarele care greşesc prezicerile pot face puşcărie? întrebă seful zâmbind.
- Haoleu, boiarule,io nu dau greş niciodată, mă ştie tot târgu ăsta că îs cu har şi am să vă blestem şi pă voi să vă taie guvernu’ jumate din soldă şi să ajungeţi să munciţi păntru albanezi. Țiganca îi tot zicea înainte, da’ nu o mai băga nimeni în seamă şi fară audienţă tăcu, presimţea că bărba-su urma să plece cu duba la Bucureşti.
- Ăstea sunt texte, baragladină, să vedem ce vor găsi băieţii la percheziţie.
Liviu era obişnuit cu ţiganii din copilărie şi mai apoi de la postul din comună unde le-a tot făcut dosare trei ani, dar fu curios să vadă ce s-a găsit aici, era prima perchezitie la care asista. Intră cu Rex în prima cameră pe dreapta unde erau aliniate „trofeele” şi numără cinci topoare de diferite mărimi, o sabie Ninja, două leviere metalice, un pistol cu gaze, zece navete cu votcă plus şaptezeci şi trei cartuşe de ţigări la fel de netimbrate ca şi sticlele cu alcool.
- Unde-i Tarzan, măi ţâcă, ştii? întreabă şefu, vizibil nervos, pe cel mare dintre copii.
- Tarzan scappa di casa! răspunse acesta zâmbind complice.
- Te-n moaş-ta pă gheaţă de puradel! zise sefu şi ieşi să ceară o ţigară – încerca să se lase – de la unul din băieţi. În timp ce-şi aprindea ţigarea, bărbatul din faţa sa îi spuse o ultimă bombă.
- Șefu, se pare că am greşit iar adresa, trebuia să ajungem la numarul 14 F nu 14 E. Aşa scrie pe mandatul de percheziţie.
- Mă, tu eşti sigur sau îţi arde de mişto? Scrie 14 F?
- Afirmativ!
Mai trase un fum, se uită la casa alăturată, se uită peste mandatul de percheziţie, suflă fumul în sus şi hotărî:
- Nu! E bine aşa, se pare că am nimerit corect din greşeală, eu îi spun fler, am fost îndepărtat din joc o vreme, dar acum m-am întors. Alături nu locuieşte nimeni, nici nu-i gata casa, n-are uşi, ferestre, doar ziduri şi acoperiş, ce dracu! Știa ce spune, făcuse sport de performanţă în tinereţe. Acum simpatiza cu partidul aflat la putere, nu-i era frică decât de ziarişti. Mai citi o dată mandatul de percheziţie şi ordonă:
- Trimite un om să verifice dacă am dreptate ori nu!
- Am înţeles!
Soarele se urca uşor deasupra orizontului, ţigăncile zgribulite şi cuminţi stăteau înşirate în curte, în faţa uşilor sparte încercând să-i potolească pe puradeii care se zbenguiau în jurul lor. Șeful dă ordinul de îmbarcare, ţiganul este suit în dubă, toate muierile din curte aleargă spre dubă şi încep să jelească, să blesteme, să înjure, să leşine. Rex latră de trei-patru ori şi se facu linişte în ţigănie.
O reporteriţă apărută ca din pământ o intreabă pe cea mai guralivă şi grasă dintre ţigănci, pe Selena:
- Ce s-a întâmplat?
Timp în care, nevasta lui Tarzan, o ţigancă cu fuste şi aur în păr a zis că e diabetică şi „ a leşinat”. La spectacol asistau şi cei trei puradei care nu păreau să fie deloc afectaţi de starea de sănătate a maică-sii, semn că nu era la prima scenă de felul ăsta.
- A venit poliţia cu caguli, a trezit toată lumea din casă, a speriat toati fimeile când a spart poarta şi uşa. Ne-au luat din pat, la şoricul gol, trebuia să vină ziua să legitimeze pă toţi. Eu îs bolnavă şi cardiacă acuma domniţă. Am crezut că trage cu pistoalele şi copiii plângea că este minori şi dormea. Fetele halea ţipa şi ele că este sensibile şi bolnave şi acuma trebuie să le descânt. Tarzan nu e vinovat, după ce s-a liberat din penetenciar a plecat derect în Paris şi n-a apucat să facă afaceri în ţară. Să-mi saie mie ochii dacă nu-i aşa, să n-am parte de famelie!…
Coloana de maşini se îndreaptă spre unitate, era ziuă de-a binelea, Liviu aţipi în scaun mângâindu-l pe Rex.
