Niște paradoxuri

- Până să înceapă Al Treilea Război Mondial mai avem timp să discutăm de estetică? întrebă Regizoru făcându-mi semn cu ochiul spre barmaniţă şi mai comandă un rând de votcă autohtonă, aşa, din patriotism.

Fata de la bar, inocenta cu pieptul umflat de dorinţa de a trăi, turnă tacticos încă două măsuri şi zâmbi fără să ne privească direct, lăsând paharele pe o tavă de inox care se afla în faţa noastră, pe tejghea, după care, se aşeză pe scaunul ei din spatele dozatorului de bere, de unde putea auzi discuţia fără să fie fixată de privirile mereu mai înceţoşate ale celor doi bărbaţi din faţa ei … În boxe se auzea în surdină muzica lui Caro Emerald.

Nu ne mai văzusem, cred, de vreo zece ani, poate şi mai mult, când l-am întâlnit atunci, într-o toamnă, pe o bancă din spatele blocului meu, în timp ce veneam obosit de la slujbă spre casă. Făcuse pană de cauciuc la o roată din faţă a maşinii şi aştepta ca băieţii de la depanare să-şi termine treaba. Chiar dacă avusese cauciucul făcut franjuri, şoferul era cel mai norocos bărbat pe care-l cunoşteam la cum arăta maşina.

M-a recunoscut numaidecât şi cu o privire binevoitoare, m-a invitat într-un pub, dar am fost nevoit să-l refuz categoric, urma să plec a doua zi în delegaţie la bulgari, era prima mea ieşire în afara graniţelor şi trebuia să fiu odihnit. I-am promis că data viitoare n-am să mai fac nazuri şi ne-am despărţit.

Azi, după trei ani de la singura mea ieşire peste graniţă, l-am văzut din nou, în mijlocul naturii, într-un parc, prăbuşit peste o bancă, matolit în toate amănuntele, cu părul zburlit şi cearcăne conturate apăsat. Am vrut să-l evit, dar m-a recunoscut, probabil eram îmbrăcat la fel ca la ultima întâlnire. A strigat la mine şi mi-a făcut semn din mână să mă aşez alături de el. Mi-a zâmbit, apoi s-a scuzat: „Astă noapte mi-am sărbătorit ziua de naştere”. I-am urat cele cuvenite, i-am strâns mâna şi am dat să plec. N-a fost posibil.

Peste cinci minute intram împreună într-un bar, mai mult să mă asigur că ajunge pe scaun, dar era antrenat nu glumă, a evitat cu eleganţă toate obstacolele virtuale apărute, aşa, pe neaşteptate şi dinadins pe cărările lui şi s-a aşezat hotărât. M-am instalat alături. Nu mă simţeam foarte mândru de mine, dar insistase prea mult, îi făcusem o promisiune şi nu doream să-l dezamăgesc din nou.

Am fost colegi de liceu, toţi îi spuneam „Regizoru”, chiar a făcut ulterior ceva legat de arte, dar n-avea rost să-i cer detalii, trebuia să ajung devreme acasă. Îi promisei Oanei că ieşim seara la o terasă deschisă de curând.

„Poate ar fi mai înţelept s-o sun şi să-i propun să schimbăm priorităţile”, mi-am zis la un moment dat. Dar nu, nu merita aşa ceva, am hotărât să mai zăbovesc cinci, zece minute maximum şi gata!

-Am curaj să zic că mi-e frică, continuă el.

- De cine? întrebai nelămurit.

- Păi, cum de cine, de-Al Treilea Mondial! răspunse Regizoru cu vocea ridicată. Tu n-ai auzit de Baba Vanga şi prezicerile ei? Ce dracu faceţi la servici’?

În boxe manelea un acordeon. Am rugat-o pe „ inocentă” să schimbe ambientala că mă pregăteam să gândesc. Îmi satisfăcu dorinţa, dar mai întâi îmi trânti câteva replici celebre dintr-un film erotic din perioada lu’ Mutu a cinematografului. După ce s-a coagulat o atmosferă de consens, i-am destăinuit fostului coleg, umila mea părere în legătură cu spinoasa chestiune:

- Ei, Baba Vanga, prezicătoarea, a mai dat şi rateuri…puţin optimism nu strică, ce zici?

- Zic că n-ai dreptate! şi-i făcu semn „inocentei” să mai toarne un rând. Păi, ştiai că Baba Vanga, adolescentă fiind, a visat într-o noapte unde se găsea o oaie pierdută din turma lu’ ta-su, de s-a minunat tot satu’? De atunci, multă lume i-a trecut pragul pentru previziunile ei, inclusiv şefi de state. Cu puţin timp înainte să moară, a înregistrat pe bandă de magnetofon un mesaj pentru români… în care ne spune că din anul 2005, vom fi conduşi spre noi culmi de bunăstare.

-Nu vreau să par insolent, dar suntem în noiembrie 2010, undeva cred că s-a strecurat o greşeală de calcul. I se poate întâmpla oricui!

- Nu, tată. Procesu’ este abia la început, trebuie să ai răbdare! zise el trântind palma de tejghea.
Nu eram ancorat în realitate, trăisem degeaba, mă privi cu sictiru’ în erecţie până şi „inocenta”.

- Am înţeles!… Cu ce te mai ocupi acum? schimbai eu subiectul cu gândul la un armistiţiu.

- Din Regele-fierului-vechi am ajuns prizonierul sărăciei, da’ nu mă las, evadez eu. Tot ce-am avut, s-a dus pe apa sâmbetei, într-o zi de duminică, când au venit ăştia de la Gardă. Cum dracu de nu ştii, au scris şi prin ziare. Și uite, ca un făcut, nu găsesc nimic de făcut, deci acum socializez – începu să râdă. După ce am avut atâţia angajaţi, crezi că mai pot fi angajat? Dacă mă acuză ăştia de abuz în serviciu?- râde iar. Discutăm după alegeri, ştii cum se spune, că mulţi condamnaţi la moarte ar fi fost salvaţi dacă ar fi trăit în altă epocă. Dacă vine Mondialu’, mă scot, dacă nu, aştept opoziţia să facă rocada şi iar mă scot. În concluzie, mai luăm un rând? În boxe cânta acum Leonard Cohen.

- Trebuie să plec, ştii cum e, apropo, ai familie?

- Momentan, nu. Sunt tânăr divorţat de trei ani. Ne-am iubit prea mult şi ne-am înţeles prea puţin. Război nu alta, acum ne-am liniştit.

- Și ea?

- A fost singură ca palinca de Bihor până anul ăsta. La început m-am simţit vexat, dar mi-a trecut repede, am rămas cu satisfacţia că a luat pe unu’ mai puriu şi mai gras ca mine.

- Eu am familie şi i-am promis Oanei că ieşim în seara asta. Hai c-am fugit!

- Care seară, te-ai uitat la ceas? Unde alergi aşa? că n-a început războiu’!

Ajuns acasă, Oana mă aştepta aşezată în fotoliu, îmbrăcată cu o rochie nouă de seară. Aţipise cu o carte în mână. Am sărutat-o pe frunte şi, când a deschis ochii, i-am făcut semn că nu s-a întâmplat nimic grav. Mi-a zâmbit şi am înţeles că eram aproape iertat. În cele din urmă, i-am explicat că este iminentă începerea celui de-Al Treilea Război Mondial -râdea- şi că e musai să ne trăim viaţa la alţi parametri. Eram în dormitor, a fost de acord şi mi-a zâmbit din nou. Mai târziu, fredonam împreună după o melodie, ce ne învăluia în emoţie, a Larei Fabian.

Mâine seară vom dansa pe terasă, promit!