Limita bunului simţ

Există limite ale bunului-simţ. De exemplu dacă cineva te calcă pe coadă rău de tot până la urmă tot îi trânteşti una verde-n-faţă, „ia mai du-te-n mă-ta”, indiferent de atmosfera care domină discuţia respectivă. Asta ar putea fi limita superioară a bunului-simţ. Care intervine în momentul în care orice reflex al unei educaţii decente, orice putere de stăpânire de sine exersată de-a lungul anilor în medii propice, sunt depăşite de o realitate vulgară, brutală şi câteodată, exasperant de insistentă. Este perfect justificabilă această limită a bunului-simţ. La fel ca şi cea inferioară. Care poate fi identificată în ceva de genul, stai să te gândeşti cât timp pierzi dacă ajuţi un bătrân la coadă, sau când te oferi să cari sacoşele unei femei în speranţa că te va refuza. Totuşi execuţi manevrele necesare dacă nu intervine un neprevăzut salvator. Rămâi carevasăzică în limitele bunului-simţ, chiar dacă ai atins cu fundul limita inferioară. Ei bine, dincolo de aceste limite intervine universul nesfârşit al nesimţirii. Nesimţirea nu are limite. E ceva fascinant. Dincolo de perimetrul îngust al bunului-simţ, se deschide orizontul fără margini al nesimţirii. Despre fascinaţia nesimţirii, despre miracolul pe care ea îl reprezintă în viaţa de zi cu zi a oricui, nu se poate vorbi în cuvinte. Mult mai sugestivă este expresia feţei atunci când simţurile unei persoane iau contact cu nesimţirea. Este ceva firesc, dar totodată brusc şi mereu surprinzător, nu ştiu cum să spun, ca o ploaie de stele… ba nu! Pentru că ploaia de stele este un fenomen cosmic mult mai rar decât ceea ce îţi poate oferi nesimţirea. Este ca un apus de soare însângerat. Metaforă banală în comparaţie cu surpriza, trăirea profundă pe care ţi-o provoacă nesimţirea. Nesimţirea este ca atunci când într-o zi senină, umplută de lumina soarelui, brusc, din motive care nu au legătură cu persoana ta, prin nişte mecanisme cereşti pe care nu le poţi desluşi în totalitate, într-o astfel de zi deci, în care te toropeşte luminozitatea solară, se porneşte o adiere de vânt la început, care te înfioară şi îţi prevesteşte prin toţi porii, simţi în vârful degetelor dezlănţuirea care va urma. Cerul se întunecă şi porneşte furtuna! Fugi să te adăposteşti deşi ai vrea să rămâi în mijlocul ei, s-o înfrunţi chiar dacă te udă leoarcă, să simţi că trăieşti, să ai dacă nu ce povesti, măcar o amintire memorabilă. Totuşi, majoritatea oamenilor cu bun-simţ, se fofilează undeva, sub o umbrelă ori sub un acoperiş oarecare, cel mai apropiat chiar dacă este unul total străin.
Nesimţirea e mereu surprinzătoare, nu poate fi niciodată explorată îndeajuns pentru că este un univers în continuă expansiune. Are găuri negre, spaţii ale anti-materiei de care nu te poţi apropia pentru că dispari pur şi simplu fizic, are galaxii, unele îndepărtate la ani-lumină distanţă, altele din care noi înşine facem parte, cu sori în jurul cărora gravităm, la serviciu, pe scara blocului sau mai departe, răsărind la televizor sau în ziare, universul nesimţirii are fenomene care deşi se repetă cu periodicitate, sunt de fiecare dată unice în felul lor şi creează emoţii mereu noi privitorilor: cometele! Cometele nesimţirii sunt evenimente care, privite în direct, sunt rarissime în viaţa unui om de bun-simţ care nu le poate împărtăşi semenilor săi. Cum poţi să povesteşti despre fracţiunile alea de secundă care îţi străbat ca un burghiu privirea şi viaţa de zi cu zi?! Cum poţi să reproduci un discurs al unui politician??!! Sau cum poţi să împărtăşeşti emoţia pe care o simţi la anunţarea unui prim-ministru?… nuuuu, toate astea ţin de o experienţă metafizică. Nesimţirea este inexplorabilul care te înconjoară, nesimţirea este liberatea infinită care îţi dă dependenţă, nesimţirea nu are limite, poţi zburda în voie oriunde vrei, poţi să faci ce vrei, odată ce ai spart barierele bunului-simţ, nesimţirea este mereu incitantă, prolifică la nesfârşit, un perpetuum-mobile de speţa întâi, care se autoreproduce. Poţi să mergi din nesimţire în nesimţire până dincolo de orice limite închipuite ale simţirii umane.
Da. Dar asta nu este pentru oricine. Nu este pentru oameni limitaţi ca mine sau, pardon!, ca dumneavoastră. Pentru aşa ceva ai nevoie de geniul detaşării faţă de grijile cotidiene, faţă de neputinţele umane iminente. Aşa că să dăm Cezarului ce este al Cezarului.
Chiar dacă nouă nu ne mai rămâne nimic.