Eu cred că românii

…bla-bla-bla ceva.
Zilele trecute am văzut la televizor un lider politic a cărui prezenţă fizică este într-o permanentă contradicţie cu sugestia suavă a numelui său (pe şleau, este vorba despre Flutur Gheorghe) care spunea că el crede că românii… – nu-ştiu-ce. De exemplu, eu cred că românii s-au săturat să fie minţiţi. Poate că nu a spus chiar asta dar, în orice caz, ne-a oferit o bucată din setul său de credinţe despre români. Să luăm, sub beneficiu de inventar, ca premiză a unui experiment, afirmaţia „eu cred că românii s-au săturat să fie minţiţi”.
O paranteză absolut necesară asupra căreia voi reveni: „eu cred că românii…” această afirmaţie eroică, similară gestului de martiraj în care îţi sfâşâi cămaşa în faţa gloanţelor mişeleşti ale inamicului care crede şi el ceva despre români nu este apanajul exclusiv al politicienilor sau al unui anumit tip de politicieni. Nicidecum. Credinţa referitoare la un anumit tip de a fi al românilor, al felului în care ei gândesc, al felului în care acţionează, al felului în care preferă anumite conjuncturi sociale, al felului în care iubesc, al preferinţelor culinare, al destinaţilor de vacanţă predilecte, al viciilor, al felului în care acţionează în diverse circumstanţe, aşadar această globalizatoare, profundă şi definitivă „credinţă” într-o anumită substanţă umană comună românilor este la îndemâna oricui. A mea, oricând vreau. A dumneavoastră aşijderea. Meseria asta o practică însă în mod profesionist persoanele care fac rating la televiziuni.
Revenind la Flutur şi naţiunea: eu cred că românii s-au săturat să fie minţiţi. Aşa. Și? Eu cred că şi nemţii şi francezii şi englezii şi spaniolii şi portughezii şi americanii s-au săturat să fie minţiţi. Eu cred că orice om, din orice colţ al lumii, ales la întâmplare, cu ochii închişi, s-a săturat să fie minţit. Bine-bine, dar vedeţi dumneavoastră, a spune aşa ceva într-un atare context, în care de la o înaltă tribună ţi se declamă credinţa într-un anume fel de spiritualitate a românilor înseamnă lipsă de patriotism. Când auzi că cineva ştie ceva despre români te încolonezi automat în rândurile mulţimii formate virtual în spatele lui pentru că spaima de a nu rămâne pe dinafară, de a nu fi izolat, îţi dictează asta.
Aşa că pentru a salva aparenţele, voi veni cu câteva contribuţii personale: eu cred că românii s-au săturat de mizerie, eu cred că românii vor să fie fericiţi, eu cred că românii vor să trăiască în linişte, eu cred că românii s-au săturat de scandaluri, eu cred că românii sunt paşnici şi le place să trăiască printre prieteni, eu cred că românii s-au săturat de dictatură şi vor să fie liberi într-o societate democratică, eu cred că românii doresc un viitor sigur pentru copiii lor, eu cred că românii vor alegeri netrucate. Mai cred eu câteva lucruri despre români, ca de exemplu că românii vor să trăiască din moşteniri fără să mai fie nevoiţi să muncească, sau că românii se uită după exemplarele de sex opus bine cladite trupeşte, sau că românii mai şi mint uneori, că îşi bârfesc şefii, că le scapă adesea câte o înjurătură, şi altele, că îmbătrânesc sau că se îmbolnăvesc şi că au vicii, dar mai bine mă opresc pentru a nu ajunge la afirmaţia de-a dreptul subversivă la adresa statalităţii României anume că românii se nasc din nişte contacte sexuale neprotejate.
Dom’le, mare nesimţit trebuie să fii pentru a vorbi tu, aşa, în general, despre români. Adică am făcut armata împreună, împărţim acelaşi veceu, sau ce? Păi eu când „cred” că soţia mea îţi doreşte ceva şi vreau să-i fac o surpriză mă cuprinde un fel de spaimă metafizică. Mă bântuie continuu spectrul unei greşeli fundamentale. Cu prietenii mei sunt pur şi simplu decerebrat. Prefer să-i întreb pe şleau în ce dispoziţie psihică, sentimentală, gastronomică, bahică ori de acţiune sunt decât să „cred” ceva în privinţele astea.
Dar nu. (Revin la paranteza de mai sus.) O mână de oameni care au audienţă în mass-media cred ceva despre noi, românii. Noi românii fiind o masă omogenizată uşor identificabilă prin nişte instincte comune, pe care ei le depistează în urma unor analize de laborator. Cu toate acestea, ne rămâne şi nouă, cobailor, putinţa firească de a crede ceva. Aşa că eu, românul, cred că românii flegmează pe cei care cred ceva despre ei vorbind bălos cu expresia „eu cred că românii…”